.

.

Pages

Clipe de Lectură


Colecție de poezii semnate de Alice Diana Boboc


Invitație la lectură

Când pe frunze crește iarba

Fire de iarbă cresc pe frunze, iar fulgere cresc pe nori ca o avalanșă de gheață printre flăcări
Uniformizate cu foarfeca precum un tufiș dintr-o grădină
Iar în urma lor nu rămân nici măcar umbrele
Și nu-s decât pagini de carte date una după alta de parcă s-ar scutura frunzele pe care au crescut firele de iarbă
Pentru că suntem tineri ca albastrul cerului prins între aripi de corbi
Un strop de apă este suficient să reflecte soarele, așa că tot ce a fost odată reflectă prezentul
Ca o frunză întoarsă de vânt pe care crește iarba
Ne prindem de mâini și înlănțuim lumea
Cu imaginea din oglinda noastră
Și ne întrebăm dacă dincolo mai este loc de noi
Când simțim tăcerea alunecând printre degete în spirală
Iar norii sunt mânere cu care deschidem porți printre buze încleștate
Clipesc pleoape cu crengi arcuite ce fâșâie uscate sub vocile norilor în nuanțe de gri
și tragem în piept aer prins într-o clepsidră de-o clipă
Stăm la umbră cu picioarele încrucișate privind un fluture ce zboară în cerc hipnotizat de lumină
iar noi ne desenăm contururile pe lemn și piatră,
contururi prinse în vârtej de frunze într-o așteptare transparentă.


***



Printre rădăcinile noastre curge focul

Lasă-te pe spate
întorcându-te în imaginea din oglindă
când focul cuprinde flăcările
în căușul lui din care se formează liniile vieții
nu fii surprins de îndoieli și de întrebări
doar găsește
calea spre răsărit
la chemarea mea
printre degete
mă voi transforma
într-un cerc de șoapte
voi arde fără greșeli, iar degetele mi le voi privi
ca un înger care își desface aripile
pe măsură ce poveștile se deapănă în viețile noastre la chemarea noastră
într-un joc de-a șoarecele și pisica ce devine periculos.
A vedea în viitor devine primejdios în conștiința noastră -
într-o capcană misterioasă stă suferința lacomă de supraviețuire.

***
 

Ochi și stropi. Risipiți. Difuz.

Câți ochi nevăzuți sunt în cer din moment ce plouă cu lacrimi atât de dese și de mărunte...

Și-i frig și noapte și-i tăcere de lacrimi -

Se zbat în vânt contururi amorțite de pași 

ce tăinuiesc răsăritul zadarnic și deplin.

Nimicul absolut se desparte 

și caută obrazul pe care să se prelingă, dintr-un ochi de geam, fărâma de ploaie 

încetul cu încetul, agale și domol, cu o cadență stinsă

ochi palid și difuz și umed

ce-și pierde simetric orbirea în ploaie, 

într-o lumină stinsă

amintindu-și mereu de ceva din trecut  

în fiecare cadru al unei ferestre tulburi și risipite

printre spectre vagi, de lacrimi în stropi.



Doar dacă

Dacă pământul ar vrea să mă primească, m-aș topi / zăpadă în mai / m-aș strecura ușor printre crăpături și bolovani / în liniște și întuneric / m-ar sorbi pământul cu sete dacă ar vrea / de folos i-aș fi și m-aș bucura / în tăcere / în adânc / departe este cerul / și e frig / - mereu mi-a fost frică de frig - iar pielea mea lichidă tremură / când se prelinge departe de nori / de ploi / de viață.

***

Când e lună plină...


 Luna fumegă alene în nopți de iarnă, 

lăsând în urma ei nori înghețați în forme fără margini 

 cu miros de lemn ars prins între flăcări ce se zbat 

 precum fluturii ținuți între două degete....

 în geamuri închise nu se reflectă decât gerul și liniștea umbrelor...

Și-atinge mâna caldă c-un șuvoi de suspine

 perdele de stele prinse de marginea lunii

 perdele de apă

de lacrimi

 tăcere

***

Mâna pământului  

 Fiecare o vede cu ochi diferiți

și poate cu buzele disprețuitoare ale unui lung șir de nori

în liniștea profundă a brizei dintr-o carte de rugăciuni

- nu mai plouă, dar coline înalte închid orizontul între ancorele lor -

închiși în fotoliile noastre așteptăm ca în fața și în spatele nostru

să se deschidă viitorul prin trunchiuri tăiate suficient de larg

încât să ne putem strecura în formă de lumini -

ne formăm conștiincios în culorile unor ghețari imenși

prinși de curcubee care își recapătă calmul sub un cer rece

și respirăm praful unei cortine trase de frânghii rupte de-asupra pământului

cu un curaj de humă și vapori blânzi făcuți din piatră,

rotunzi ca privirea noastră imaculată când ne pregătim de somn

ne strângem mâinile cu putere și prindem țărână -

și avem încredere unii în alții de parcă am aștepta ca fulgerele să ne protejeze

stăm cu inimile nemișcate, le menajăm

dar alergăm prin viață ca și când peronul s-ar termina brusc

și am ajunge cu ambele picioare odată în refluxul nisipurilor mișcătoare,

strânse grav în mâna sfărâmicioasă a pământului
 
***

Istoria cerului

 am luat lumânarea și am aprins istoria cerului

și am devenit un obiect vechi -

odată cu nașterea mea m-am transformat în așa ceva

m-am desprins de corp în nenumărate forme

și am invocat statui de lut

oricine trebuie să aibă forme unice

cu numele acelorași zei numiți oameni -

cei de jos, în mărime naturală,

cei de sus, în vieți anterioare.

în interiorul piramidei noastre personificăm lumina și rămânem intacți

cu senzație lentă ne apropiem de pietre adânci, ramificate printre generații

și comparăm simboluri,

netezind culori prin intensitatea umbrelor

care sunt aceleași pentru toți.

peste tulpini și pene lăsăm să se așeze praful

la prima atingere a cerului de piatră -

ne mutăm pentru el și ne așternem pe maluri

intrăm în ascensiune descrescând

asupra imensității stropului de ploaie

așteptăm când totul va fi să fi fost terminat -

renunțăm la forma pământului

și repetăm trecutul -

nimeni nu este ceva întâmplător

în fața oracolului cu râs sardonic pe trepte

***


Țipăt naiv  


 O sfidare rafinată

a arhitecturii noastre

recreează trecuturi naturale

în care bântuie haotic realismul

împrăștiindu-se notoriu și artificial

zi de zi

provocator

în încercări ce să descrie culorile oglinzilor neterminate

prin cadre ironice

scoase la lumină

 cu inocența unui decor în care iluziile devin irezistibil de obsedante -

absurditatea unui înec apăsător provoacă sete

și ne însușim obsesii în nuanțele mișcării concentrice

în mai puțin de o secundă -

trepte stau întinse între imagini și adevărul fraged

încât ne concentrăm personajele

să zâmbească cu țipăt naiv într-un film mut
 
 ***


 Doar o respirație 


 Adu la viață tot ce se află dincolo de oglindă

sfărâmă întunericul ce-l țin între palme

rotește lumea și înconjoar-o cu lumină -

las-o să crească în tablouri întoarse

și transformă pietrele în ochi ațintiți spre soare

aprinde ruguri opuse și întoarce-le către pământ

cu forme pustiite de pulbere

și înnebunite de exaltarea unei cenuși împrăștiate de suflul meu -

cuprinde albul rătăcirii în voci fără glas

și fără o cale de urmat

decât a pașilor ghemuiți în care viața pulsează.

În beznă nu mai suntem nimic - nici măcar un contur -

doar o respirație.

***

Un pas nesfârșit 

Când punem un picior înaintea celuilalt la infinit

și ieșim din beznă doar ca să ne îndreptăm spre ea

cu pași care ne reflectă corpul

în oglinda pământului

- nefiind si(n)guri dacă ne aparține -

stăm cu capul plecat, urmărindu-ne mișcările mâinilor căzute de-a lungul nostru

dar fără să vedem nimic din jur

și punem alt picior lângă celălalt cu mișcări circulare la infinit

ca să avem în prezent

vocația unei lămpi arse

deoarece corpul nu-i decât o bucată de plastilină

pe care o modelăm

după bunul nostru plac.

Sufletul?

Ceva cu care nu știm în schimb ce să facem.

Dar îl chinuim.

Și pășim la nesfârșit printre iluzii.

 
 ***


Efigie în prezent topit
 Efigie în prezent topit 


 Chip cioplit căutându-și cuvintele -

măcar de-ar fi atât de ușor -

întunericul se cufundă prin podea

cu ochi periculoși ce privesc înainte

iar spatele lui, sprijinit de perete, alunecă treptat

înecându-se în coșmaruri -

dar niciodată nu cade în genunchi

e alb

tânjind după contururi de efigii șterse -

inele prin care se strecoară ani cu rădăcini prelungi

sculptate în argint topit de lumină în cerc

*

cu toții avem nume în oglinzi anonime

de-un relief intens precum toarta unei cești goale


***

Despre SIMPLITATE


 Simplitate. Însușirea de a fi SIMPLU. Simplicitate.

 Cât de simplu poate fi ceva simplu? Nimic nu poate fi greu, dificil, anevoios, complicat, din moment ce este simplu. Este chiar prea simplu ca ceva simplu să fie pur și simplu simplu. Cu cât simplitatea este mai simplă, cu atât devine mai simplă prin însuși procesul ei de simplitate. De simplu este simplu să fie simplă simplitatea, însă mai simplu ar fi ca ceva să devină simplu cu ajutorul simplității sale. Și totuși, chiar dacă pare simplu la prima vedere, nu e deloc simplu ca simplitatea să fie simplă.  


***



 ÎNTUNERICUL ARE OCHII ORBI 

 Când întunericul orb naște bezna


 Întunericul are ochii orbi

Iar mișcarea ia forma aerului

Din urmele pașilor nu rămâne decât foșnetul

Într-un spațiu gol de culori și forme

*


Întunericul mângâie pereții

c-un strat gros de humă în care cauți pe cineva -

romburi se îndoaie și apoi o iau la fugă

până când respirația dispare complet

dar bătăile inimii lovesc metodic pământul

și tremură precum coaja de ou când se sparge

în cenușa fierbinte care a mai rămas din somn.

*

 Este timpul ca întunericul să se încordeze

și să nască din pântecele lui o beznă frântă în două.


***

 Vara în HAIKURI

Senin e cerul -
Aripile uliului
Norii-i alungă.

*

Căldura verii -
Frunza-și caută umbra,
Soarele arde.

*

Vântul prin iarbă
Își ascute arcușul -
Greieri discipoli.

*

Norii în văzduh -
Corăbii plutitoare
Fără ancore.

*

Creste muntoase -
Contururi sculptate-n cer,
Sură e stânca.

*

Creanga de alun
Se mișcă mlădioasă -
Trup de cadână.

*

Prin iarba deasă,
Trifoiul cu patru foi
Se-nalță stingher.

*

Concert de greieri -
Cortina înserării
Coboară ușor.

*

Parfumul ierbii
Mângâie înserarea -
Vis îmbătător.

*

Susur de izvor -
Peste pietre șoptește
Glasul muntelui.

*

Ecoul mării -
Pescăruș singuratic
În libertate.

***

  Cocktail de culori

 Cuvântul îmi este pensulă şi scriu cocktail de culori în floare

le amestec contururile printre petale şi jocuri de nuanţe

cu o sălbăticie diafană.

şi mă întreb dacă va fi vreodată de ajuns cât putem înmuguri cuvintele

printre acuarele

când petalele se întrepătrund, se suprapun, se contopesc - parfumuri într-o grădină înflorită în

dimineţile fiecărei zile;

viaţa noastră se desfăşoară monoton între patru rame,

iar pătratul pământului este tabloul în care trăim. 


***


  * Poate * Acum * Să Renasc



 Pentru tine aș deschide cerul

Și te-aș căuta în fiecare răsărit

Dacă aș știi că tu ești

Ziua cu care începe noaptea

Dintre noi

Și te-aș venera cu foc prin foc

Și te-aș stinge apoi cu săruturile mele

Mi-aș împreuna mâinile

Pe deasupra flăcărilor

Și aș deschide cerul cu zborul meu.

*

Din ochii tăi mă privesc

Cum îți aduc ofrandă

Veșnicia timpului meu

Și o las să se prelingă din venele mele

În crăpăturile pământului

Ca din ele să crească lumina

Pentru ca noi să nu mai avem umbră.

*

Totul amorțește în jur

Zvâcnind în incantații -

Ceară de legământ am picurat

În cele patru colțuri ale lumii

Și am împletit în trei fire de grâu numele tău

La miez de noapte

Și am așteptat în tăcere,

Căzând în genunchi, cu palmele deschise

Să renasc prin tine

În iubire.



 ***

 Alice în revista KADO - CALEA POEZIEI


 Revista bilingvă KADO - Calea Poeziei este o revistă de poezie, cultură poetică şi spiritualitate euro-asiatică, care apare atât în limba română, cât și în limba engleză, fiind distribuită la nivel internațional. De curând a fost lansat ultimul număr al revistei, în cadrul căruia apar și câteva dintre poeziile semnate de mine, și anume: Grădina Japoneză, Fluturii se zbat mai puțin, Lacrimă și Pescărușul cu țipăt mut.




  ***

 Privesc cerul cu ochii închiși

  Cea mai mare fericire din lume este aceea că poți plânge

Când între tine și tu însuți sunt ziduri -

Noaptea se lasă cu toată greutatea peste pleoapele mele

Și visez că am plâns, plângând fără să plâng

Și plâng că am visat, visând fără să visez

Ador cerul pentru că are culoarea mării de lacrimi

Văzut prin ochi de pisică -

Uneori invidiez pisicile pentru că nu pot plânge

Dar acum plânsul meu este alb-negru

Și tot ce-i în jur este aer

Inspir cerul și simt gustul mării

Nori sărați plutesc în ochii mei -

Aici unde nu există culori

Ci doar lacuri

În care privesc cerul cu ochii închiși

 

  ***



Lanțul POEZIEI de toamnă


Niciodată TOAMNA nu a fost mai inspirat prezentată ca în acest lanț de poeme realizat la inițiativa poetei Cristina Rus, intitulat Din toamnă oamenii fac arbori câmpuri şi tăceri.  27 de poeți au format acest lanț al prieteniei și și-au lăsat cuvintele să zboare pe aripi de vânt și să formeze versuri ce se îmbină cu imagini splendide într-un vârtej tomnatic amețitor....

Fotograf: Ania Phelpsten

 Tăcere de toamnă

 cerul înspicat de culorile amurgului

îşi aşterne liniştea-n apus -

toamna-şi cheamă tăcerea prin ceaţă şi uitare

trecând în valuri peste crengile brazilor

precum râul printre arămii frunze

şi-i totul pustiu...

departe, unde ecoul nu-şi aude ecoul,

crestele-nzăpezite îşi aşteaptă tributul -

în sângeriul apus

toamna se stinge...


***

7

 Tai pâinea în 7 bucăţi şi sar firimituri în cele 7 colţuri de lume

7 firimituri sar pe emoţiile mele îţi cer să te întorci de 7 ori la mine

şi să dai la o parte fantomele ce îţi tulbură insomniile

să le scuturi din mintea ta precum scuturi firimiturile căzute pe genunchi în genunchi

ţi-am dat să mănânci din ciuperci încălzite de soare

în timpul nopţii pot fi otrăvitoare dar eu nu îţi vreau răul

de 6 ori te-am salvat

duminica e zi de odihnă

m-ai sărutat pe frunte de 7 ori şi mi-ai privit ochii de diamant - cei 7 ochi

te tai în privirea lor dar nu îţi pasă - iubirea ţi-e mai puternică

mi-ai dat părul la o parte cu răsuflarea ta

şi îl văd cum zboară către un stol de rândunici cu 7 cozi

căldură şi frig, temere şi dorinţă - de 7 ori am simţit cotrobăindu-mi în trup

7 picături de rouă s-au născut pe trupul meu din trupul tău

cu coada ochiului privesc cum le culegi cu buzele şi le închizi în chihlimbar ca să strălucească

în 7 raze de soare

mă iei delicat între două degete de pe vârful unei frunze plecate

mă pregătesc să alunec

mă înmoi și pe mine în ambră de 7 ori

îmi pietrifici glasul, dar nu şi simţirea

acum nu mai am nimic altceva de făcut decât mă încălzesc

la cele 7 raze de soare aruncate de tine în privirea mea de chihlimbar


***

Tat Tvan Asi (Absolutul - acesta ești tu)

 Acolo unde cuvântul rămâne tăcut

și tot ce este nimic devine ideal suprem

într-o armonie universală,

când floarea de lotus se deschide în neființă

prin perfecțiune,

privirea-i răzbate de sub turbanul

ce-ascunde o frunte ridată

de griji și ani de resemnare

Foc răzbate din noaptea ochilor săi –

Agni și Varuna i se contopesc în privire

ce vremea o preschimbă-n trudă -

în căutarea salvării nu-i drum de întoarcere în timp

decât prin corzi meșteșugit făurite

și lemn sculptat de om și ani -

iar muzica așteaptă să își ia zborul cu fâlfâit de aripi strânse

din degetele unui zeu cu barbă colilie

cioplit în piatră

... Acolo unde cuvântul rămâne tăcut

până când iertarea se îndură și devine nouă.


* Notă

       Varuna – zeul în mitologia vedică, al apei şi al oceanului celest, al nopţii, păstrător al adevărului şi al principiului dreptăţii în lume
        Agni – zeul focului în mitologia vedică

***

Grădina Japoneză

 Grădina respiră printre petale de magnolii

cu adierea unor pagini răsfoite

ţesând din parfumul florilor

culorile chimonourilor

într-o armonie atemporală -

aici timpul n-are măsură,

pietrişul aleilor nu-i poartă urmele.

Umbra se retrage, tăcută, printre rădăcini

ca o pasiune stinsă,

lăsând lumina să învăluie viaţa

şi să mângâie valurile verzi

în liniştea deplină a unui miraj de-o vară

inspirat de soare

din palme deschise.

***

Umbra noastră, a nisipului

Cuvânt prin vânt cu vânt
Când umbra n-are umbră
Și se ramifică, pierzându-și menirea - 
 
Se întoarce spre sine și caută soarele din vid

Priviri ancestrale culeg ce n-a fost văzut
Iar cuvântul scapă din vorba uitată deoparte.
Strămoșii noștri n-aveau umbră - 
 
Ei gustau viața cu degetele
Și lăsau soarele să le curgă printre buze
Invocau aurora și o respirau - 
 
Totul era viață atunci fără vânt și cuvânt uscat.

*

Cuvânt prin vânt cu vânt
Când umbra n-avea umbră
Și se strângea, aflându-și menirea - 
 
Se întorcea din sine și găsea soarele din vid 


Priviri ancestrale calcă pe urme ce n-au fost făcute
Iar ele se crapă, urmând rădăcinile spre miezul pământului
Din strămoși ce n-au mișcat lumina din calea pleoapelor -
Privirile se urmează, vărsându-se în timp, risipindu-se,
Împreunându-se și născând apoi somnul din arderea luminii 
În așteptarea a ceea ce va fi fost
Prin umbra nisipului din clepsidră.

***


Blestem nespus

e neagră lumina
din pergamente de cenușă fumegândă
lumânări se topesc în cioburi
și se împrăștie prin pământ, aer, foc și apă
în șiraguri de dorințe arse
ochii stau ficși în spatele pleoapelor uscate
ce foșnesc la fiecare clipire

*

e ceară peste tot
acoperind altarul
roșu
de invocari
prin sfere de lumină și cărți de tarot
7 cercuri de lumină
7 cercuri de sare
7 cercuri de fum
peste tavanul din podea
stă cerul
se învârte obsesiv
noapte de noapte
din noapte în noapte
fără zi
printre flăcări și draperii prăfuite
de incantații

*

nespus rămâne blestemul
până când iertarea se îndură și devine nouă -
mâinile trec unele peste altele
într-un anevoios pelerinaj
al căutării
ce formează începutul
și nimic nu se termină -
nimic nu are glas și nici zgomot
doar degetele pipăie tăcerea
pe deasupra flăcărilor

***

Când ne primim, obligați, viața


Între noi sunt poduri
și curg precum sarea presărată în palmă
stăm împletiți unii pentru alții
cu trepte între degetele noastre
când totul este iluzioriu -
cu gusturi solare
mușcăm somnul și hrănim trezirea
în fiecare dimineață
fără să știm cine suntem -
și ne dăm seama că totu-i lichid
când se aud fulgerele.

*

 Norii timpului trec peste zidurile istoriei -

istoria n-are nuanțe, doar trecut

ce a fost este desenat în alb și negru

pentru privirile noastre

colorat este doar prezentul

*

Prin ceață, printre arcade și scânduri

stau sculpturi nemișcate

pe jumatate ieșite din pământ

iar ochii lor sunt acoperiți de plase de pescari

în fața lor se ridică spre cer scări de lemn în spirală

iar roua prinde forma unei frunze

în limitele unor chenare arămii -

minutarul optic

secundarul tactil

si ora sonoră

arată trecutul viitorului

în semn de rămas bun

*

Și suntem copii ce vrem să fim luați în brațe,
fără să privim în urmă la viitorul nostru
și ținem minte ce n-am riscat niciodată
pentru că suntem condamnați la victorie
când ne primim, obligați, viața.

 ***

  Gânduri în miez de noapte

 * Noaptea ne ghemuim ca înainte de a ne naște, și renaștem în somn.

 * Pe stradă oamenii poartă măști. Pe scenă, actorii sunt oameni reali și își dau întâlniri privirile sincere în toiul aplauzelor. Roportul de palme aprinse este premiul că sunt cu adevarat oameni în personajele lor.

* Trecem prin ploaie cu hainele descheiate ca să ni se vadă sufletul. Dar ochii-s orbi și au lacrimi doar cât să spele privirea.

* Copilăria ne-a rămas așezată într-un leagăn ce scârțâie, împins de vânt.

* Căutăm în ceilalți ce vrem să găsim în noi, dar sfârșim prin a ne pierde.

* Pământ e pielea noastră, iar noi îmbrăcăm pământul.

* Urcăm scările spre idealuri, ca să alunecăm mai ușor spre deziluzii.

* Ți-e somn? Da. Acum. Amar. Când mi se va fi fost.

...Și ne ghemuim, strângându-ne lângă noi aripile.

 


***

 Să moară spectacolul!  

 Lăsând la o parte lumina,

am găsit abisuri în stilouri fără cerneală.

Stau aliniate pe scena inertă a teatrului,

iar din sală se sparg aplauze ce fac sa vibreze penițele uscate.

*

Din cortina prăfuită se desprind molii

fără viață

și cad de-a valma împreună cu scame din deznodământul implacabil și perforat de timp și noapte -

noaptea candelabrelor fărâmițate de întuneric.

Sânge cu nuanțe irizante

izvorăște

fără oprire dintr-un pocal răsturnat pe podeaua machiată excesiv de serile care se jucau cu casa plină -

și gâlgâie printre scânduri crăpate de tălpile goale ale actorilor.

Cu falangele încleștate de frig,

ei și-au jucat cu trac ultimul rol,

tremurând în brațele fobiilor.

Hainele goale ale spectatorilor își dau coate

să-și facă loc, să se așeze cât mai comod în scaunele cu forme frigide -

forme ce se învârt pe loc, prinse într-un carusel al rândurilor numerotate.

Amorțeala picură din tavan printre șuvițe de păr despletite,

inegale în coloritul lor sfâșiat de curent

*

Ecoul aplauzelor răsucește nisipul din sala-clepsidră.

Timpul cade contorsionat în obscuritate

și dispare absorbit de gurile seci ale actorilor

imortalizați de pliante împrăștiate printre scaune.

Pe oglinzi mate, liniștea se prelinge,

lăsând riduri adânci oglinzilor.

*

La finalul spectacolului, tăcerea se ridică-n picioare.

***

Acolo, între flăcări  

Focul din interiorul oglinzii începe să curgă

cu reflexe ciudate -

Nuanțe sângerii

se preling pe suprafața lucioasă,

picură una după alta

și sfârâie într-o tăcere absolută,

eternă

*

izvor de energie,

foc prin foc trecut

și primit ca ofrandă de purificare -

cald este pământul dintre oglinzi

care se întinde de la un capăt la celălalt

al orizontului de sticlă

*

ceara se topește în vâlvătăi

între degetele mele

fumul mă inundă și îmi redă aerul

*

cenușă din ce am fost vom fi

la infinit

prin nuanțe irizante ale flăcărilor

și torțe demonice

*

suntem singuri între oglinzi de foc

captivi între abisuri și cascade -

lumina trece peste urmele noastre

fără să știe unde începe sfârșitul

invocat al vieții

***

Nimeni în tăcere 

În praf

în somn

orbire goală

atinsă

de vrăjitoare

urlă

plăpânda ascultare

să înghețe -

vecia nu-i pentru somn

pământ presărat

cu vorbe-n rugi

umile

pe tăcute

cu capu-ntors pieziș

se moare pe sine se -

printre ispite

îngerii se sfârșesc

în visele

din adormirea morții

chipurile n-au voci

în icoane
înainte de somn

iertare

într-o plăsmuire deșartă

pe frunte

***

... Numai pentru noi


Iubirea noastră s-a născut din sarea mării
și se îndreaptă mereu către valuri,
către orizontul mării -
niciodată spre țărmuri uscate...

*

Nu pot înțelege libertatea fără tine -
ești doar al meu și îmi cuprinzi bătăile inimii în ființa ta
le răsucești în clepsidra timpului
pentru ca timpul meu se scurge pentru tine
prin tine
în noi

*
Nu pot înțelege cum s-ar putea lăsa vreodată
peste buzele noastre tăcerea
fiindcă între palmele deschise și ochii închiși,
în spatele pleoapelor, se zbat lumile noastre...

*
Să îi urmăm calea, iubire,
de la începuturi,
ca într-un carusel în care timpul s-a oprit
numai pentru noi.

***
 
Cuvinte din necuvinte
  
Cuvinte din necuvinte
purtate pe aripi de timp
văzute de lumi întregi,
pândite de nopți eterne
așternute peste uitare

*

cuvinte ce sapă în vremuri și rămân înscrise în pietre

cuvinte ce-s prinse de țurțuri de gheață,
cuvinte prinse de ierburi si flori,
cuvinte prinse de nori si furtuni,
cuvinte prinse de munți și morminte -
testamente văzute prin umbre și lumini

cuvinte din necuvinte.

***

Pescăruşul cu ţipăt mut  

şi-a strâns aripile în jurul lui şi le-a făcut cuib

le-a adunat dintre alge, pană cu pană, noapte cu noapte a ţipat în ecou

ţipătul lui alb şi-a făcut culcuş rotund în gluga scoicii -

iar din ciocul lui se revarsă acum liniştea mării

şi pică-n curcubee de spumă - cortine fluide

răbdarea lui a aşteptat timpul în tăcere salină

şi a zburat în sine fără să-şi întindă aripile,

fără să facă umbră

fără zgomot
 
într-o gondolă de valuri



***

Greu nu, uşor nu. Doar simplu.


N-ai nimic de făcut

decât să ridici mâna şi să te ţii de aer -

si daca pășești numai pe aceeași idee

nici nu va fi prea greu

ar trebui să deschizi toate uşile

şi să faci curent cu sine

ca să vezi cât de sincer poate fi cineva

care spune că te iubeşte

să laşi timpul să curgă

şi să se aştearnă praf peste alt strat de praf -

iar peste el

viața va scrie cu degetul - "Niciodată".


***

Covor de gene umede  


o tăcere cu aripi întinse

ca iluzia unui fluture înghețat -

reflexia din oglindă alunecă mai repede decât umbra pescărușului

cu echilibrul fragil al unei bucle de nisip pe faleză

este o chemare într-o izolare albă

cu spice crescute din palme iluminate de aer -

din răcoarea soarelui topit pe pielea mătăsoasă

s-au împrăștiat pene

despicate de zgomot precum cascade pătrunse în lemn ars -

nopți acoperite de ornamente – crisalidă

și contururi modelate prin stări de violet

printre ferigi cu corpuri unduite

în întregime mate sub înfiorarea lor

pe un covor de gene umede


***

Între coperţi de lemn  


vor fi răscolite fântâni

printre straturi de cer metalic

atunci când dezveleşti lutul

de scoarţe / de aburi

zi de zi, într-o mie de puncte cardinale inversate -

şi-l fărâmiţezi

ca pe o felie de pâine -

de mâine / de lemn

printr-un pahar cu apă,

Dumnezeu e mai uşor de văzut.



***

Luna se urcă pe cer numai prin forța brațelor ei

aburi se ivesc din porii pământului

ca un copil care se ridică pe vârfuri -

și se întind de-a lungul pereților precum niște liane prin vitralii sparte

imagini în alb și negru

ca o atingere de mână cu respirație caldă

încep să răsară de sub piele, de sub pietre

și se transformă în vulturi

ce se pândesc

și țipă prin privirea lor - au ochii precum o Cale Lactee plină de pești

speriați de o avalanșă de tunete -

se așteaptă unii pe altii,

și rămân încremeniți în distanțe și unghiuri în care numai păsările împăiate ar putea sta

între rame de metal încinse,

urmele mângâierilor sunt hrănite de rugină


***

LBD între palme deschise  

decorul de aripi alunecă din poziția lui verticală

de-a lungul unui oraș galben și ascuns,

necioplit în litere sau pietre,

sau trunchiuri de stâlpi cu crengi de beton

în fiecare seară când începe să se întunece

ca și cum ar mai fi încă lumină

moleculele sunt de un gri deschis

și mișună direct pe o piele salbatică

unde reversul unei monede

ar însemna, într-o clipă socotită pe degete,

un număr impar

fără deosebire,

suntem călugări

cu arome diferite

și culori purpurii,

primitivi, impulsivi și izolați

și care ne zidim între noi

ca pe niște chilii artificiale, ridicate din ființe vii -

simple imitații naturale


***

Cer și gheață

Cer spre cer gheață ce se topește în palme desfăcute

În care aerul se scutură pe oglinzi - frunze uscate cu sunet gri -

Șerpuind, norilor de pe cer le cer cerul în privire

Și fac reverențe cu brațele întinse spre parfumul lumânărilor fumegânde

Buclele mele sunt albastre

Și rămân fără glas sub aripile pescărușilor

Cad valuri de draperii sărate

Peste albul ud al stâncilor cu gust de țărână

În timp ce perle respiră printre degetele mele

Și tresar sărutate de gheață.


***

Déjà Vu 

primele cuvinte au fost spuse la facerea lumii

apoi s-a lăsat tăcerea

atât de departe, dincolo de noi,

lumea trăiește și moare

fără păreri de rău

trecând peste mine, trecând peste noi

fără limite, fără sunet

m-am lăsat în genunchi

și m-am rugat în întuneric

dar nimeni nu mi-a răspuns -

nici măcar ecoul.

mâinile mi-au amorțit cu palmele deschise așteptând un sărut

dar valuri de ceață mi-au atins degetele înghețate

în primele raze ale dimineții de mai

prelinse de pe vârfurile munților

atunci am privit spre mine, am privit spre noi

în apă de râu

și am gustat împlinirea

cu aripi larg întinse înotând printre copaci subacvatici

unde lumânări aprinse sunt făcute din nisip


***

Şi asta a fost tot

am sărit peste perne, ne-am bătut cu ele

şi le-am călcat în picioare

iar părul meu în şuvite ude

avea miros de iasomie

*

mi s-a părut că timpul stă pe loc – luni de zile a stat pe loc

însă acum el se măsoară în îngeri

*

soarele a apus de multe ori

peste hainele mele împrăştiate pe jos

şi din cer au crescut ramuri -

iar acum el a luat forma buzelor mele

şi păstrează tăcerea

este ciudat... dar când sunt pe moarte,

fluturii se zbat mai puţin decât oamenii


***

 Iubire

soarele şi-a găsit pacea într-o inimă de copil – i-a spus ea, străvezie şi caldă

şi l-a sărutat

ochii ei s-au făcut apoi noapte şi au devenit obsesie

apoi au dispărut între ape -

iar în irisul lui au înflorit nuferii


 ***

 O mână de nisip

câteodată simți

cum iarba se strecoară pe sub pielea


translucidă

ca niste colți de rinoceri – lungi și strâmbi

de la mine pornește întotdeauna

întregul marș al norilor

doar cateva secunde

pe an

când soarele e verde

și oamenii sunt mici

*

nimeni

nu trebuie să stea

cu genunchii părăsiți

și goi

și de aceea perechi de oameni

se usucă de frig

întinzându-se pe pământul alb

și se țin în brațe

fără

să mai respire,

alungindu-și umbrele o dată cu apusul

ca la sfârșit să rămână doar un zâmbet mâzgălit cu roșu

fragmentat în câteva minarete părăsite

și o mână de nisip


***

Lacrimă

câteodată îţi vine să adormi cu ochii deschişi pentru a prinde cerul între pleoape

aşa cum ai ţine un fluture între două degete

şi te gândeşti că dintre toţi norii de pe pământ, lacrima e cea mai pură şi vie.

este atât de vie încât copiii o pierd din ochii lor uşor

iar ea le transformă privirea într-un geam aburit de dogoarea sobei într-o zi de iarnă

lacrima e răcoroasă ca o livadă cu mere roşii


***

De azi 

de mâine începând

uitând de ieri

şi trăind de azi

*

împreună să mergem prin tăcerea stelelor

să le suflăm pulberea peste magnolii

şi peste privirea noastră

*

începând cu mine

uitând de ieri

şi iubind de azi

***

Ar fi dulce

Cineva m-a smuls din pământ

și mă despică în mii.

de cioburi.

Mă desparte.

de mine.

Întruna.

Gură lacomă în care toate lacrimile

se adună precum stropii de ploaie între palme calde

„Privește către stele!” - îmi strigă

„Și închide-le pe toate în căușe de lemn cioplite din mine!”

mă vreau arcuită

dar sunt prea netedă în pustietatea mea

roșie-i lumina din mine și mă arde egoistă și relaxată

și pâlpâie precum o candelă într-o noapte de iarnă

am uitat – iar și iar și uit și acum -

că au parfum crinii

de ce de mine și-l prind / și-l împrăștie?

Oare ei n-au mamă?

E interesant de privit resemnarea cu care cresc frunzele

„așa cum rădăcinile cresc/ așa cum frunzele cresc...”

am deschis cartea unde îmi pusesem semn,

îndoind colțul paginii

...și-a întors privirea

si am văzut cum lumina mi s-a scurs printre degete
iar în urma ei a ramas sare.

Atâta sare, încât dacă ar fi să se nască pescăruși din mine,

ar avea ciocuri și gheare saline

și s-ar sfărâma, împrăștiindu-se printre pene și valuri

iar marea ar fi atunci dulce.


 Întreaga colecție se află pe site-ul poezie.ro 



 
 
Blogger Templates